Parodontita avansată, încadrată frecvent în stadiile III și IV ale clasificării actuale, reprezintă o provocare clinică majoră atât prin pierderile de atașament și mobilitatea dentară asociată, cât și prin impactul funcțional și estetic profund pe care îl exercită asupra pacientului. Atunci când boala a determinat colapsul parțial sau total al ocluziei, edentații extinse și pierderi de suport dentar, simpla terapie parodontală de stabilizare nu mai este suficientă. În acest context, se impune o reabilitare orală completă, care să restabilească funcția masticatorie, echilibrul ocluzal și estetica, având ca scop final integrarea pacientului într-o viață socială și profesională normală.
Particularitatea cazurilor cu parodontită avansată este că orice plan de tratament trebuie să aibă la bază stabilizarea statusului parodontal, urmată de o strategie protetică și/sau implantologică bine secvențiată. Nu putem vorbi despre reabilitare orală completă fără un diagnostic interdisciplinar riguros, care să includă atât analiza parodontală, cât și evaluarea funcțională, estetică și imagistică. Literatura de specialitate subliniază constant că succesul reabilitărilor protetice la pacienții cu boală parodontală este condiționat de controlul inflamației și de menținerea sănătății parodontale pe termen lung.
Reabilitarea orală completă nu înseamnă doar refacerea arcadei cu ajutorul unor restaurări protetice sau implanturi, ci și reconstruirea unei ocluzii funcționale stabile și a unei dimensiuni verticale corecte, printr-un proces care începe cu mock-up-ul diagnostic și continuă cu provizorii funcționale. Pentru medicul stomatolog, aceste cazuri reprezintă testul suprem al integrării cunoștințelor din parodontologie, protetică, implantologie și ocluzologie.
În cele ce urmează, vom analiza etapele esențiale ale reabilitării orale complete în contextul parodontitei avansate, cu accent pe criteriile de diagnostic, stabilizarea parodontală, planificarea estetică și funcțională, alegerea între dinți naturali și implanturi ca suport protetic, gestionarea ocluziei și protocolul de mentenanță post-terapeutică.
1. Diagnostic și stabilizare parodontală
Punctul de plecare în orice plan de reabilitare orală completă la pacienții cu parodontită avansată îl constituie diagnosticul corect și complet. Examenul clinic trebuie să includă evaluarea sângerării la sondaj (BOP), a adâncimii de sondare (PPD), gradului de mobilitate dentară și analiza raportului corono-radicular. În stadiile III–IV, adesea întâlnim defecte osoase verticale și orizontale combinate, cu pierderi de atașament de peste 5–6 mm și mobilitate dentară accentuată. Imagistica prin CBCT este esențială pentru a evalua volumul și calitatea osului disponibil, mai ales în vederea unui eventual plan implantologic.
Stabilizarea parodontală este prima etapă obligatorie. Aceasta include tratamentul etiologic prin detartraj, chiuretaj subgingival și, unde este necesar, terapie adjuvantă antimicrobiană locală sau sistemică. Obiectivul nu este doar reducerea inflamației vizibile, ci atingerea unor parametri de sănătate parodontală care să permită suprastructuri protetice stabile. Literatura de specialitate subliniază constant acest aspect: succesul tratamentului protetic la pacienții cu parodontită depinde strict de controlul inflamației și de menținerea stabilității parodontale pe termen lung (Onea N. et al., 2024; Vâță L.I. et al., 2025).
Criteriile pentru trecerea la etapa protetică includ reducerea sângerării la sondaj sub 10% la nivel de pacient, conform recomandărilor ghidurilor EFP, sau cel mult sub 20% în situațiile clinice complexe, atâta timp cât nu există inflamație activă. Adâncimile de sondare trebuie să fie în majoritate ≤4 mm, fără zone reziduale de ≥6 mm, iar supurația trebuie să fie absentă. În plus, pacientul trebuie să demonstreze o igienă orală satisfăcătoare și complianță la indicațiile terapeutice, pentru a reduce riscul de recurență a bolii și pentru a oferi restaurărilor protetice șansa de a rezista pe termen lung.
2. Planificare estetică și funcțională
După stabilizarea parodontală, urmează etapa de planificare estetică și funcțională, în care obiectivul este să definim rezultatul dorit și să verificăm dacă acesta este fezabil din punct de vedere biologic și mecanic. Analiza facială și digital smile design (DSD) pot fi instrumente valoroase, dar cheia rămâne mock-up-ul diagnostic. Acesta permite evaluarea directă a esteticii, fonației și funcției în cavitatea orală a pacientului, oferind atât medicului, cât și pacientului, o imagine clară a rezultatului final anticipat.
Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO) este o etapă critică. În parodontita avansată, pierderile dentare și colapsul ocluzal fac adesea necesară o redimensionare verticală, care se verifică în provizorii funcționale pe o perioadă de câteva săptămâni sau luni. Provizoriile nu au doar un rol estetic temporar, ci funcționează ca un test biologic și funcțional, prin care evaluăm toleranța țesuturilor, confortul pacientului și stabilitatea ocluziei.
Planificarea include și comunicarea atentă cu laboratorul, fie pe cale digitală, fie prin metode analogice. În practica actuală de reabilitare orală, wax-up-ul și mock-up-ul diagnostic, alături de restaurările provizorii, sunt etape indispensabile pentru verificarea esteticii și a funcției înainte de realizarea restaurărilor definitive. Aceste instrumente permit medicului să identifice și să corecteze eventualele probleme într-o fază intermediară, reducând astfel riscul de complicații ulterioare și crescând previzibilitatea rezultatului final.
Astfel, etapa de planificare nu este doar o formalitate, ci un proces complex de validare a designului final, care permite ajustări timpurii și previne complicații ulterioare. Fără un plan estetic și funcțional solid, reabilitarea orală completă se transformă într-un exercițiu de improvizație.
3. Opțiuni de reabilitare orală: pe dinți naturali vs. pe implanturi
Una dintre cele mai delicate decizii este alegerea între păstrarea dinților existenți, chiar și cu suport compromis, și extracția acestora cu înlocuirea prin implanturi. Fiecare opțiune are avantaje și limitări, iar decizia trebuie să fie individualizată pe baza prognosticului dentar, a distribuției forțelor și a preferințelor pacientului.
Reabilitarea pe dinți naturali este justificată atunci când există un suport parodontal stabilizat, mobilitatea este redusă, iar raportul corono-radicular este favorabil. În aceste condiții, dinții stâlpi pot susține o punte protetică funcțională și estetică, cu condiția ca selecția lor să fie făcută cu atenție și inflamația parodontală să fie bine controlată. Designul punților trebuie să asigure o distribuție uniformă a forțelor (sprijin cross-arch), cu margini plasate cât mai supragingival și cu elemente intermediare concepute astfel încât să permită igienizarea eficientă de către pacient.
Reabilitarea pe implanturi devine soluția preferată atunci când dinții reziduali au un prognostic nefavorabil sau nu pot oferi o distribuție funcțională corespunzătoare. În aceste situații, strategiile de tip full-arch, precum All-on-X, permit realizarea unor reabilitări imediate, cu lucrări fixe livrate în primele 24 – 48 de ore. Totuși, succesul încărcării imediate depinde de obținerea unei stabilități primare adecvate a implanturilor și de un plan ocluzal bine controlat. Literatura de specialitate arată că aceste cazuri pot fi tratate cu succes, dar longevitatea rezultatelor este strâns legată de programul de mentenanță și de complianța pacientului la vizitele de control și igienizare.
În multe cazuri, soluția optimă este una mixtă, care combină păstrarea unor dinți strategici cu rol de ancoră și integrarea implanturilor pentru zonele edentate. Alegerea finală trebuie făcută în baza unui plan interdisciplinar și a discuțiilor detaliate cu pacientul.
4. Ocluzie și stabilitatea reabilitării
Ocluzia reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai reabilitării orale complete. În parodontita avansată, dinții rămași sunt adesea migrați, supraerupți sau înclinați, iar dimensiunea verticală este compromisă. În absența unei reconstrucții ocluzale corecte, orice restaurare este predispusă la eșec, fie prin supraîncărcarea dinților restanți, fie prin complicații mecanice la nivelul implanturilor.
Principiile esențiale includ realizarea unui ghidaj anterior și canin predictibil, evitarea contactelor premature și distribuția uniformă a forțelor în intercuspidare maximă. Restaurările provizorii funcționale sunt esențiale pentru a testa și ajusta aceste parametri, înainte de livrarea lucrării finale.
Designul protetic joacă, de asemenea, un rol critic. Elementele intermediare ale punților trebuie realizate astfel încât să permită igienizarea eficientă (de exemplu, design tip ridge-lap modificat în zonele vizibile), marginile protetice este recomandat să fie plasate cât mai coronal pentru a reduce retenția plăcii, iar contururile coronare trebuie să evite overcontouring-ul, care compromite auto-curățarea și favorizează inflamația.
Studiile recente subliniază că succesul reabilitărilor orale în parodontită avansată depinde nu doar de controlul infecției, ci și de o abordare multidisciplinară. Integrarea tratamentului parodontal, ortodontic și protetic poate îmbunătăți semnificativ stabilitatea ocluzală și prognosticul pe termen lung al acestor pacienți.
Astfel, ocluzia nu este doar o etapă finală de ajustare, ci un proces integrat de-a lungul întregii reabilitări, testat, verificat și rafinat pe parcursul etapelor provizorii.
5. Mentenanță parodontală post-reabilitare
Succesul oricărei reabilitări orale complete în parodontită avansată depinde, în cele din urmă, de protocolul de mentenanță. Pacienții trebuie integrați într-un program strict de recall, cu vizite la fiecare 3–6 luni, în funcție de nivelul de risc parodontal și de complexitatea restaurărilor.
La aceste vizite, se monitorizează parametrii parodontali (BOP, PPD, mobilitate), se verifică stabilitatea ocluziei și se efectuează igienizări profesionale riguroase. Radiografiile de control periodic sunt esențiale pentru evaluarea osului marginal, atât în jurul dinților restanți, cât și la implanturi.
Educația pacientului joacă un rol major: folosirea mijloacelor auxiliare (periuțe interdentare, superfloss pentru igienizarea sub punți, duș bucal) trebuie explicată și monitorizată constant. În lipsa unei igiene impecabile și a controalelor periodice, chiar și cea mai sofisticată reabilitare este vulnerabilă la recidiva bolii parodontale sau la periimplantită.
Aceste informații sunt susținute și de studii recente, care arată că succesul pe termen lung al reabilitărilor complexe depinde în mod direct de menținerea sănătății parodontale și de integrarea pacientului într-un program riguros de mentenanță. Fără aceste măsuri, restaurările, fie pe dinți naturali, fie pe implanturi, sunt vulnerabile la complicații și pierderi premature.
Prin urmare, mentenanța trebuie privită ca parte integrantă a tratamentului, pe care medicul o discută cu pacientul încă din faza de planificare.
Reabilitarea orală completă în contextul parodontitei avansate reprezintă una dintre cele mai complexe provocări în medicina dentară modernă. Nu este suficient să controlăm infecția și să înlocuim dinții pierduți; trebuie să reconstruim funcția, estetica și stabilitatea pe termen lung, într-un teren biologic fragil. Doar o abordare interdisciplinară, care începe cu stabilizarea parodontală și continuă cu planificarea estetică și funcțională, poate oferi rezultate predictibile.
Pentru medicul stomatolog, aceste cazuri sunt testul suprem al integrării cunoștințelor din parodontologie, protetică și implantologie. Ele cer răbdare, precizie și o viziune de ansamblu asupra tratamentului, dar și oferă satisfacția de a reda pacientului nu doar un zâmbet sănătos, ci și o viață funcțională și estetică normală.
Dacă vrei să aprofundezi protocoalele moderne de reabilitare orală completă și să înveți direct de la unul dintre cei mai apreciați specialiști în domeniu, echipa 32Academy ți-a pregătit cursul Full Mouth Rehabilitation, susținut de Dr. Francesco Mintrone.
Bibliografie: mdpi.com, journal.adre.ro, pmc.ncbi.nlm.nih.gov
